Revenind... Am mai auzit expresia despre care urmeaza sa va vorbesc, insa abia acum am constientizat cat este de adevarata.
Binele nu se face in liniste!
Sunt constient ca o buna parte dintre voi sunteti de alta parere, insa vreau sa va transmit de ce cred ca este atat de gresit sa ne ascundem pe dupa deget, sa nu vorbim si sa nu aratam nimanui lucrurile bune pe care le facem.
Cum a inceput povestea?
Marti am primit mesaj pe pagina de facebook, in care eram rugati sa ajutam cu o sponsorizare. De obicei nu oferim astfel de sponsorizari, nu pentru ca nu vrem, ci pur si simplu in industria noastra, profitabilitatea nu este foarte mare. De multe ori abia iesim pe plus. Asta nu este din cauza marjei ci din cauza clientilor "draguti" care nu-si ridica comenzile, comenzi care pentru noi inseamna pierdere totala, atat taxele de transport cat si produsele, fiind personalizate. Insa asta e o problema pe care s-o dezbatem altadata.
In mesaj, aceasta doamna invatatoare, ne spunea ca scoala nu are fonduri pentru cadoul de final de an al copiilor asa ca va cumpara dansa cartile pe care sistemul de invatamant nu le poate finanta, pentru ca nu concepe ca acesti copii silitori sa nu primeasca si un mic cadou pe langa acea diploma. De asemenea urma sa faca o mica serbare dupa festivitatea de premiere si apeleaza la noi in speranta ca o puteam ajuta cu cateva tricouri personalizate pe care sa le ofere copiilor.
Acum va intreb pe voi, cat de normal vi se pare acest lucru? Mie mi se pare total absurd ca un copil care termina ciclu de invatamant primar, o data in viata, sa nu beneficieze de altceva decat de o diploma. Ca un invatator sa fie pus in postura de a apela la donatii astfel incat acei copii sa ramana cu o amintire frumoasa in urma incheierii unei calatorii din viata lor. Pe de alta parte stiu ca nici scolile, nici profesorii/invatatorii sau directorii nu sunt de vina.
Intalnirea cu elevii
Imediat cum in capul meu s-a produs declick-ul, i-am raspuns la mesaj, am stabilit toate detaliile si ne-am pus pe treaba. Miercuri seara aveam toate tricourile gata asa ca joi dimineata, dupa ce au ajuns si Stefania si Adi la firma, ne-am suit in masina si am plecat spre localitatea in care aceasta invatatoare profeseaza. Dupa vreo ora si putin de mers cu masina, am ajuns. Am luat plasutele si am mers in clasa acestor copilasi. Imediat cum am intrat, toti ne-au salutat intr-un cor dragalas "bunaaaa ziuaaaa" moment in care am stiut ca efortul nostru a meritat. Atunci m-am gandit la mine din aceeasi perioada, mi-am adus aminte de emotiile pe care le aveam cand venea cineva in clasa, de rusinea care crestea la cote alarmante si de frica de astfel de interactiuni.
Spre bucuria mea ei nu erau chiar asa timizi cum am fost eu. Ne-am prezentat si ne-am imprietenit rapid. Apoi am trecut la treaba impartind cadourile copilasilor. Efectiv nu le venea sa creada. M-am topit cand unul dintre ei, mai timid, nu-si primise tricoul, insa ii era rusine sa spuna asta, Parca ma vedeam pe mine. Noroc cu o colega mai tupeista care l-a "denuntat".
Momentul in care parul s-a ridicat pe mine
Dupa ce am terminat si am vrut sa ne retragem, doamna invatatoare a vrut sa ne incante cu un cantecel pe care-l pregatisera pentru maine, vineri, marea serbare si final de an. In momentul in care copilasii au inceput sa cante, parul s-a ridicat pe mainile mele. M-am simtit atat de bine ca i-am putut face o idee mai fericiti. Ca am contribuit si noi la aceste mici cadouri. Acesta a fost al doilea moment care mi-a confirmat ca ceea ce-am facut a meritat cu varf si indesat.
Apoi am plecat ca se facuse deja tarziu iar comenzile noastre asteptau sa fie preluate. Am iesit de la ei cu zambetul pe buze, mai senini si mai fericiti. Nimic nu putea schimba starea asta, cu atat mai putin faptul ca ne asteapta o zi plina.
Concluzie
In momentul in care i-am citit mesajul acestei doamne invatatoare am inteles de ce binele nu se face in liniste. Daca aceasta doamna nu ar fi facut "galagie" in legatura cu binele pe care urma sa-l faca, clasa ei ar fi beneficiat doar de o diploma si o carte, carte cumparata din propriul salariu. Insa a ales sa nu faca asta, a ales sa faca galagie, sa spuna si altora nevoia si dorinta ei in speranta ca cineva se va alatura misiunii ei.
De aceea este atat de gresit sa credem ca binele trebuie sa-l facem in liniste. Ca nimeni nu ar trebui sa afle despre lucrurile bune pe care le facem. Sunt foarte multi oameni care ne-ar putea ajuta insa nu au de unde sa stie cum atata timp cat nu le transmitem asta. Mai mult decat atat, o multime dintre ei au mai multi bani, mai multe relatii si mai multa influenta decat noi. Pentru ei ar fi foarte usor sa ne ofere acest ajutor daca noi am vorbi mai mult si mai des despre actiunile pe care le facem si cum pot ele schimba ceva in bine.
Ma chinui de cateva zile sa fac aceasta postare. Nu pentru ca n-am scris-o ci pentru ca mi-e teama s-o public. Insa daca aceasta doamna a avut curajul s-o faca, cred ca este de datoria mea sa va transmit mai departe lucrurile bune pe care le facem la MPrint. Pana acum le faceam in liniste. Nu vorbeam si, de foarte multe ori, nu postam nimic despre ele. A venit momentul sa schimbam asta.
Aaaa, si inca ceva, era sa uit. Aceasta n-a fost o actiune caritabila. Nu are nicio legatura cu o astfel de actiune. Pur si simplu ne-a facut o mare placere sa putem face un mic cadou unor copilasi, si am facut-o.
Mai jos o sa va las cateva poze, atat din procesul de productie cat si poze cu aceasta clasa minunata de elevi. Chiar daca le-am cenzurat fetele, tot puteti vedea fericirea si emotia de pe chipurile lor.
Daca tot v-am promis, aici gasiti si inregistrarea in care puteti asculta pe scurt ceea ce-am povestit mai sus:
@mprint.ro Binele NU se face in liniste! #fyp #fy #educatie #antreprenoriat #business #sighisoara #romania ♬ original sound - Mprint